Cu timpul…
De curând, cineva mi-a recomandat să acord mai mult timp unei situaţii…fiindcă trecerea unei perioade ar fi relevantă şi eventual lămuritoare. Şi atunci am întrebat în glumă, în ce calitate aş acorda eu mai mult timp…şi care ar fi legătura mea cu Cronos? Dincolo de perspectiva amuzantă, cronemica (studiul percepţiei şi al modului de utilizare a timpului )este un aspect care chiar mă preocupă, ca fiinţă umană supusă efemerităţii, dar şi ca fiinţă umană pasionată de comunicare. Şi consider foarte important în privinţa relaţiilor umane felul în care se realizează gestionarea resursei de timp. În condiţiile în care timpul chiar poate fi o resursă…
Mi se pare greu de acceptat(darămite de înţeles) de ce unii oameni nu îşi fac timp pentru persoanele dragi. Pentru cei dragi. Indiferent cât de ocupaţi am fi şi ce viaţă trepidantă am duce în societatea mai mult ori mai puţin modernizată, cred că se găseşte un răgaz să arătăm persoanelor dragi că le preţuim şi că au un anumit statut, un anumit rol în existenţa noastră. Asta cu atât mai mult cu cât dorim dezvoltarea relaţiilor de un anumit tip. Pentru că altfel cred că e de înţeles de ce găsim scuza lipsei de timp, fiindcă nu dorim să hrănim speranţe deşarte sau să irosim timpul preţios al celorlalţi.
Pe de altă parte, am observat tendinţa de a face suprapunere de planuri în privinţa acelui tip de relaţie. Şi din această perspectivă se dezvoltă facil scuza conform căreia se alocă un timp mai mare familiei…sau persoanei iubite în defavoarea familiei…sau prietenilor în defavoarea celorlalţi… Dar oare nu ar trebui să fie preţuit fiecare într-o măsură considerabilă şi tot fiecare să conştientizeze statutul deţinut în relaţia cu noi?
Şi tot privitor la relaţiile acestea…şi timpul, am mai constatat – să nu zic trăit pe pielea mea – situaţii în care incapacitatea de a găsi timp pentru cei dragi sau lipsa voinţei de a o face se pune pe seama faptului că aceşti…cei dragi oricum vor înţelege…no matter what. Chiar şi că nu petrecem suficient timp cu ei, chiar şi că uităm de zilele lor importante, nu ne arătăm suficient de interesaţi de ceea ce fac ei sau de ce le este lor rău ori bine, nu facem prea mult pentru dezvoltarea unei relaţii pe baza viitorului mai mult decât pe baza trecutului comun sau a apartenenţei la aceeaşi familie. Iar uneori cei dragi mai beneficiază de timpul preţios al semenilor, când se produce un dezechilibru în relaţie sau în vieţile noastre, când este un caz de forţă majoră, când ne simţim dezamăgiţi şi părăsiţi de către ceilalţi(cei care beneficiaseră de oferta generoasă a timpului nostru…), când este un eveniment de care nu uităm…sau mai crunt, când este vreun interes personal. În schimb, arareori se fac surprize şi ruperi de ritm pentru ca să alocăm mai mult timp celorlalţi care ne sunt dragi, fiindcă ne simţim bine cu ei şi ei se simt bine cu noi, fiindcă au un anumit rol în existenţa noastră.
Chiar dacă am folosit în formularea ideilor persoana I, cred că mă înscriu mai rar în categoria celor care nu acordă suficient timp celor dragi, ci mai degrabă în a acelora care preţuiesc timpul şi îi preţuiesc pe cei dragi şi datorită timpului acordat. Mai am, însă, de reparat şi de corectat atitudini…Fiindcă nu aş vrea să constat…cu timpul… că am greşit în privinţa asta…:-D
Aţi putea să recitiţi cele scrise mai sus gândindu-vă la cum vă gestionaţi timpul şi ascultând una dintre melodiile mele favorite. Enya – Only Time. În variantă remixată. Că poate nu aveţi TIMP pentru cea originală. :-p
