Mi se pare greu de acceptat(darămite de înţeles) de ce unii oameni nu îşi fac  timp pentru persoanele dragi. Pentru cei dragi. Indiferent cât de ocupaţi am fi şi ce viaţă trepidantă am duce în societatea mai mult ori mai puţin modernizată, cred că se găseşte un răgaz să arătăm persoanelor dragi că le preţuim şi că au un anumit statut, un anumit rol în existenţa noastră. Asta cu atât mai mult cu cât dorim dezvoltarea relaţiilor de un anumit tip. Pentru că altfel cred că  e de înţeles de ce găsim scuza lipsei de timp, fiindcă nu dorim să hrănim speranţe deşarte sau să irosim timpul preţios al celorlalţi.

Pe de altă parte, am observat tendinţa de  a face suprapunere de planuri în privinţa acelui tip de relaţie. Şi din această perspectivă se dezvoltă facil scuza conform căreia se alocă un timp mai mare familiei…sau persoanei iubite în defavoarea familiei…sau prietenilor în defavoarea celorlalţi… Dar oare nu ar trebui să fie preţuit fiecare într-o măsură considerabilă şi tot fiecare să conştientizeze statutul deţinut în relaţia cu noi?

Şi tot privitor la relaţiile acestea…şi timpul, am mai constatat – să nu zic trăit pe pielea mea  – situaţii în care incapacitatea de a găsi timp pentru cei dragi sau lipsa voinţei de a o face se pune pe seama faptului că aceşti…cei dragi oricum vor înţelege…no matter what. Chiar şi că nu petrecem suficient timp cu ei, chiar şi că uităm de zilele lor importante, nu ne arătăm suficient de interesaţi de ceea ce fac ei sau de ce le este lor rău ori bine, nu facem prea mult pentru dezvoltarea unei relaţii pe baza viitorului mai mult decât pe baza trecutului comun sau a apartenenţei la aceeaşi familie. Iar uneori cei dragi mai beneficiază de timpul preţios al semenilor, când se produce un dezechilibru în relaţie sau în vieţile noastre, când este un caz de forţă majoră, când ne simţim dezamăgiţi şi părăsiţi de către ceilalţi(cei care beneficiaseră de oferta generoasă a timpului nostru…), când este un eveniment de care nu uităm…sau mai crunt, când este vreun interes personal. În schimb, arareori se fac surprize şi ruperi de ritm pentru ca să alocăm mai mult timp celorlalţi care ne sunt dragi, fiindcă ne simţim bine cu ei şi ei se simt bine cu noi, fiindcă au un anumit rol în existenţa noastră.

Chiar dacă am folosit în formularea ideilor persoana I, cred că mă înscriu mai rar în categoria celor care nu acordă suficient timp celor dragi, ci mai degrabă în a acelora care preţuiesc timpul şi îi preţuiesc pe cei dragi şi datorită timpului acordat. Mai am, însă, de reparat şi de corectat atitudini…Fiindcă nu aş vrea să constat…cu timpul… că am greşit în privinţa asta…:-D

Aţi putea să recitiţi cele scrise mai sus gândindu-vă la cum vă gestionaţi timpul şi ascultând una dintre melodiile mele favorite. Enya – Only Time. În variantă remixată. Că poate nu aveţi TIMP pentru cea originală. :-p

]]> http://danielgeorgescu.wordpress.com/2010/04/07/cu-timpul/feed/ 0 danielgeorgescu http://danielgeorgescu.wordpress.com/2010/04/04/hristos-a-inviat/ http://danielgeorgescu.wordpress.com/2010/04/04/hristos-a-inviat/#comments Sun, 04 Apr 2010 13:41:35 +0000 danielgeorgescu http://danielgeorgescu.wordpress.com/?p=227 ]]> Învierea (Mihai Eminescu)

Prin ziduri înnegrite, prin izul umezelii,
Al morţii rece spirit se strecura-n tăcere;
Un singur glas îngână cuvintele de miere,
Închise în tratajul străvechii evanghelii.

C-un muc în mâni moşneagul cu barba ca zăpada,
Din cărţi cu file unse norodul îl învaţă,
Că moartea e în luptă cu vecinica viaţă,
Că de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-şi prada.

O muzică adâncă şi plină de blândeţe
Pătrunde tânguioasă puternicile bolţi:
“Pieirea, Doamne sfinte, căzu în orice colţ,
Înveninând pre însuşi izvorul de vieţe,

Nimica înainte-ţi e omul ca un fulg,
Ş-acest nimic îţi cere o rază mângâioasă,
În pâlcuri sunătoare de plânsete duioase
A noastre rugi, Părinte, organelor se smulg”.

Apoi din nou tăcere, cutremur şi sfială
Şi negrul întuneric se sperie de şoapte…
Douăsprezece pasuri răsună… miez de noapte…
Deodată-n negre ziduri lumina dă năvală.

Un clocot lung de glasuri vui de bucurie…
Colo-n altar se uită şi preoţi şi popor,
Cum din mormânt răsare Christos învingător,
Iar inimile toate s-unesc în armonie:

“Cântări şi laude-nălţăm
Noi, Ţie unuia,
Primindu-l cu psalme şi ramuri,
Plecaţi-vă neamuri,
Cântând Aleluia!

Christos au înviat din morţi,
Cu cetele sfinte,
Cu moartea pre moarte călcând-o,
Lumina ducând-o
Celor din morminte!”

Vă doresc ca, indiferent de sunteţi ortodocşi sau catolici, sărbătoarea pascală să vă facă de la an la an mai trăitori întru cele sfinte şi mai conştienţi de măreţia sacrificiului suprem, dar şi de sublimul Învierii! Iar LUMINA DIN LUMINĂ să vă fie ghid întru acţiuni alese, model de vieţuire. Aşa cum transmite şi frumosul videoclip postat mai jos

Acesta e cel mai recent dintre cazurile pe care le voi menţiona. Şi cel care mi-a tras atenţia şi m-a făcut să devin iar mânios pe prostia care ajunge să şi facă paradă. După moartea lui Mile Cărpenişan, tocmai într-o emisiune a postului pentru care el a lucrat mult timp, „Acces direct”, s-a comis o mare gafă. Mostră de jurnalism de care avem parte în calitate de consumatori media. Ironie a sorţii. Cică era o emisiune care printre tot felul de  vedete de doi bani ce fac rating, ar fi vrut să aibă şi o secvenţă omagianlă dedicată lui Mile Cărpenişan. Aşa că au pus în studio o masă cu lumânări şi o poză…care nu era a lui Mile, ci a unui blogger care este viu. Incalificabil! Sinistru…cum să pui poza unui om viu într-un asemenea context…dar mai ales cum să nu îl cunoşti pe Mile Cărpenişan în timp ce perorezi cât de prieteni…şi colegi au fost anteniştii cu el?? Dan Voiculescu a reacţionat firesc şi şi-a cerut public scuze pentru gafa celor de la Acces direct. Şi se pare că vinovatul a fost dat afară. Însă  realizatorul Mădălin Ionescu  a motivat penibil că nu se ocupă de astfel de detalii…şi şi-a cerut şi el scuze. Se poate întâmpla – e adevărat – să gafezi…e omeneşte să greşeşti…dar atât de ipocrit…în timp ce pretinzi că l-ai cunoscut şi preţuit pe Mile? Bine că nu am auzit vreo scuză din-aia cum că durerea i-a copleşit şi le-a înceţoşat mintea. Şi unde mai pui că aceia de la „Acces direct” nu sunt la prima gafă…află mai multe de aici. Nu cred că e scuzabil să se dea vina pe omul din spate care a pus poza…iar Ionescu…pretins mare jurnalist să stea în faţa camerelor de luat vederi şi să nu aibă  habar de ce se întâmplă…să spună că astea sunt detalii şi nu era responsabilitatea lui…Unde e munca de echipă? Numai la realizări măreţe?

CAZUL 2

Tot cu o mare vedetă tv care a gafat în urmă cu mai mulţi ani. Mi-am amintit zilele astea şi de gafa asta. Mihaela Rădulescu îi ura în emisiunea pe care o prezenta, La mulţi ani lui Laurenţiu Ulici, deşi acesta era mort de ceva vreme…Iar după câţiva ani, ea însăşi a fost o victimă a unei gafe a propriilor colegi de Antenă. Tot din cauza unor jurnalişti superficiali.

CAZUL 3

De această dată gafa a fost produsă de un invitat la o emisiune tv şi nu de către un realizator. Un senator, Mircea Andrei, a considerat,  într-o declaraţie la Realitatea Tv, la începutul lunii martie, că istoricul Neagu Djuvara este mort. Slavă Domnului, venerabilul liberal trăieşte şi creează în continuare.

CONCLUZII

Avem jurnalişti superficiali care beneficiază de emisiuni în prime-time şi se bucură de succes la public, chiar dacă uneori comit greşeli magistrale.

Unii oameni care au acces nu doar direct…ci şi facil la a transmite informaţii şi a expune opinii prin mass-media…fac gafe măreţe. Să fie oare o simplă întâmplare că gafează pe seama unor personalităţi…poate chiar valori în domeniul lor de activitate?

Este omenesc să greşeşti…se mai întâmplă…pot fi invocate multe circumstanţe atenuante. DAR e importantă şi reacţia de după gafă. Iar în cazul 1, în acel context, se arată atât de bine…nedorit de bine cum ziarişti de mucava joacă un urât spectacol al incompetenţei, tocmai prin raportare la un profesionist într-ale presei cum a fost Mile Cărpenişan.

]]> http://danielgeorgescu.wordpress.com/2010/04/01/oameni-si-oameni/feed/ 0 danielgeorgescu http://danielgeorgescu.wordpress.com/2010/03/22/mile-carpenisan-a-murit/ http://danielgeorgescu.wordpress.com/2010/03/22/mile-carpenisan-a-murit/#comments Mon, 22 Mar 2010 18:33:23 +0000 danielgeorgescu http://danielgeorgescu.wordpress.com/?p=216 ]]> În această după-amiază, când am intrat pe site-ul de ştiri pe care îl frecventez, am văzut vestea groaznică. Mile Cărpenişan a murit. Asta după ce vineri aflasem cu stupoare, din aceeaşi sursă, că jurnalistul se afla în stare gravă la Spitalul Judeţean din Timişoara. Şi am sperat de atunci că îşi va reveni. Şi că va învinge, aşa cum s-a întors cu bine din atât de multe zone de conflict şi locuri în care fuseseră calamităţi naturale. Îl consideram cel mai bun corespondent din zone de conflict şi îl admiram  pentru naturaleţea cu care transmitea, pentru că nu făcea paradă de eroism, deşi era în locuri groaznice, de iad, după cum scria chiar el pe blogul personal. Şi pentru că dădea senzaţia de putere, dar şi de sensibilitate, când transmitea despre nenorociri, pentru că avea dicţie în ciuda rârâitului, pentru că mie, ca simplu telespectator, mi-a creat impresia, atunci când transmitea din războiul din fosta Iugoslavie, că e de-al locului, că oferă informaţii sigure, că transmite nu doar despre evenimentele de pe front, ci şi despre cum este trăit teribilul conflict de către oamenii simpli.

Chiar dacă se retrăsese din mass-media centrală şi lucra ca freelancer de ceva vreme, Mile Cărpenişan era un reper de jurnalist, pe care îl puteam da exemplu la cursurile de jurnalistică şcolară. A…şi încă un fapt:  cunoscutul jurnalist timişorean îmi dădea impresia că este un om de-al locului, reflectă spiritul bănăţenilor fără ostentaţie, şi la fel reuşeşte să fie un jurnalist pentru toţi, capabil să transmită din atâtea locuri periculoase.

Tot  vinerea trecută am aflat şi că Mile Cărpenişan se implicase activ în susţinerea cauzei lui Daniel Răduţă. Donase casca lui de război pentru această cauză. Şi, în urmă cu mai puţin de o lună,  a făcut o frumoasă pledoarie şi campanie pentru salvarea lui Daniel. Ceea ce face şi mai trist sfârşitul acesta al lui Mile. Dar şi mai măreaţă viaţa pe care a dus-o.

Am descoperit de câteva zile blogul personal al  lui Mile Cărpenişan, care se considera a fi un jurnalist în vremuri interesante. Şi am citit  pe blog mărturii cutremurătoare despre experienţa războiului, reflecţii despre viaţă, mărturisiri despre campania pro-Daniel Răduţă…Mi-a tras atenţia postarea în care Mile  scria despre cum şi-ar fi dorit să fie om de zăpadă şi…„Cine s-ar îngrijora pentru un biet om de zăpadă? …iar apoi când vine primăvara aş vrea să mă topesc şi să devin apă. Să se scalde toţi copiii în ea şi să se bucure, să se bălăcească şi bunicii, şi da şi părinţii ce odată au fost şi ei copii…”

Poate că visul i s-a îndeplinit…Tristă vestea morţii lui Mile Cărpenişan. Măreţe mărturiile vieţii lui. Dumnezeu să îl odihnească în pace!

Două melodii superbe, create şi interpretate de Tudor Gheorghe(şi pe care le ştiu de multă vreme…),  exprimă foarte bine trăirile mele de-acum……

Prima, Primăvara,  este scrisă pe versurile lui Virgil Carianopol:

Aruncă ziua, peste tot cu vrăbii.
În codri cucii iar au năvălit
Se bat cu cârdul păsările-n săbii,
Şi glasurile-şi dau la asfinţit.

A doua…Valţul rozelor, este pe versurile lui Alexandru Macedonski:

Pe verdea margine de şanţ
Creştea măceşul singuratic,
Dar vântul serii nebunatic
Pofti-ntr-o zi pe flori la danţ.
Întâi pătrunse printre foi,
Şi le vorbi cu voce lină,
De dorul lui le spuse-apoi,
Şi suspină — cum se suspină…
Şi suspină — cum se suspină…

Scăldate-n razele de sus,
Muiate în argintul lunii,
S-au dat în braţele minciunii,
Şi rând pe rând în vânt s-au dus.
Iar vântul tainic le şoptea,
Luându-le pe fiecare,
Ş-un valţ nebun le învârtea,
Un valţ — din ce în ce mai tare,
Un valţ — din ce în ce mai tare.

Fiindcă nu toată lumea a  auzit poate de Ora Pământului, cunoscută mai degrabă sub denumirea străină de Earth Hour…se impun câteva lămuriri…of course.  Este un eveniment global(dacă tot nu l-am iniţiat noi…măcar l-am putea susţine…) ajuns la cea de-a patra ediţie şi menit să atragă atenţia asupra riscurilor reprezentate de încălzirea globală.

România se înscrie pe lista celor 92 de ţări participante,  cu 22 de oraşe care au răspuns pozitiv, până acum, invitaţiei adresate de WWF România tuturor primăriilor din ţară. Toate aceste oraşe vor stinge luminile clădirilor emblematice din oraş, ale monumentelor şi ale sediilor instituţiilor locale, vor promova  mesajul Earth Hour în rândul cetăţenilor.

Ne regăsim, fără îndoială, în multe dintre ipostazele surprinse de Bozzetto. Şi poate că  situaţi  postarea aceasta în relaţie şi cu gândurile exprimate de curând într-un plan apropiat…Viziunea  este mai lejeră… şi poate că e de dorit mai multă animaţie  şi în existenţa din ce în ce mai marcată de rutină. Ca să nu mai vorbim de relaţiile ce poartă aceeaşi marcă a rutinei. Poate că se impun mai multă animaţie, mai mult  ANIMUS, mai multă ANIMA…;-)